MetodaBiletelelor

lonely-boy
Un baiat slabanog isi croia drum prin zapada. Avea o privire incruntata si pe figura lui intunecata se vedea esecul. Dintii scrasneau in spatele buzelor stranse si incordate. Iar in mintea lui era un singur gand: oare de ce altii pot si eu nu?

Fusese o seara petrecuta intr-un grup de cunostinte amicale, dar el nu era fericit. Stia ca nu este o persoana sociala, niciodata nu a fost, pentru ca nu a avut oportunitatea, pana la 18 de ani, cand a scapat in cele din urma de liceu, de a interactiona cu oameni normali. Nu nebuni care se spargeau in figuri, nu clauni cu glume practice tembele, superficiali si frustrati, ci oameni cu o viata normala, care nu simteau nevoia de a iesi in evidenta sau sa demonstreze ceva celorlalti. Discutii normale si civilizate, seri petrecute in companii placute, diferite de niste adolescenti in calduri, gata sa se ia la imbranceli ca sa isi demonstreze statutul.

Si acum avea de-a face chiar cu cei pe care ii dorea. Dar nu putea sa se simta bine printre ei. Pentru ca el insusi nu era social. Statea cocosat, gatul lung parand frant de la mijloc. Citise despre cum sa abordeze un subiect de conversatie si cum sa dezvolte pe el. Citise despre limbajul corpului. Dar la masa a stat inchis, cu mainile incrucisate, chinuindu-se sa spuna ceva inteligent.

De ce nu isi amintea sa tina gatul drept, sa aiba o pozitie deschisa, sa vorbeasca fara sa se gandeasca atat, doar nu era la examen? Doar citise despre aceste lucruri! De ce nu ii intrau in cap?
Ajuns acasa, isi arunca hainele cat colo si se puse la calculator. Internetul avea raspunsuri, daca stia doar cum sa caute. Si gasi ceva interesant.

Metoda biletelelor. Atat de simplu si de eficient. Tot ce trebuia sa faca, era sa scrie acele lucruri de care vroia sa tina cont pe biletele si sa le puna acolo unde stia ca se uita. Pe birou, pe monitor, pe usa inainte sa iasa. Pe telefon. In telefon. In buzunar, sa le simta cand isi cauta abonamentul ratb sau telefonul si sa isi aminteasca. Pe oglinda de la baie. In ghiozdan, la inceputul fiecarui caiet.

Pentru ca tot aruncandu-si privirea pe ele isi amintea, sa tina gatul drept, sa vorbeasca lucruri banale, simple, nu sa se chinuie sa fie spontan sau sa spuna ceva extraordinar care sa uimeasca interlocutorul, sa nu tina bratele incrucisate… si tot asa, isi va aminti tot mai des, iar apoi, intrate in subconstient, nu va mai avea nevoie de ele.
La el a functionat. Sunt sigur ca va merge si la tine. Esti dispus sa incerci?

Si a mai ramas o intrebare: de ce lasa acea infrangere perceputa a lui, acea neputinta, sa il obsedeze?


Fatal error: Uncaught Exception: 12: REST API is deprecated for versions v2.1 and higher (12) thrown in /home/creiersu/public_html/wp-content/plugins/seo-facebook-comments/facebook/base_facebook.php on line 1273